Atacul de panica
Rodney Collin spunea: “ Cu cat mai aproape este un om de
cunoasterea propriei persoane, cu atat mai mult se apropie de
intelepciune. Cu cat imaginatia despre sine este mai indepartata de
realitate, cu atat devine mai bolnav”, iar Ruediger Dahlke,
in
extraordinara sa carte “Boala ca sansa”, editata si
la noi
anul acesta, consemneaza: “ In boala, corpul preia sarcina
sufletului”.
Ca sa intelegem
ce este atacul de
panica si de ce apare el, trebuie sa vorbim intai despre frica, pentru
ca ceea ce experimenteaza o persoana aflata intr-un atac de panica este
o frica intensa, acuta, irationala, manifestata printr-o serie intreaga
de simptome fizice ca hipertensiune arteriala, palpitatii, nod in gat,
tremuraturi, vertij, etc.
Frica este o
reactie
fiziologica al carei scop este acela de a ne ajuta sa facem fata unei
situatii periculoase. Orice animal o experimenteaza. Determinata de o
primejdie, senzatia de frica declanseaza in organism o serie de reactii
al caror rezultat este secretia unor substante de stres care ne vor
pregati pentru fuga sau lupta. In acest sens, aceste substante
(adrenalina de exemplu) au un efect de stimulare a cordului, cu
intensificarea batailor inimii astfel incat musculatura implicata in
lupta sau fuga primeste un aflux crescut de sange, atentia se
concentreaza asupra agresorului, simturile devin mai alerte pentru a
face fata situatiei combative iar senzatia propriu-zisa de frica, atat
de neplacuta, mobilizeaza toate fortele si vointa pentru a scapa de
primejdie.
Exista si un alt fel de
reactie la pericol,
determinata tot de senzatia de frica dar de aceea care
“impietreste”. Aceasta
“impietrire”, oricat ar
parea de ciudat este tot o reactie de aparare pentru ca imobilitatea,
in lumea regnului animal din care facem si noi parte, poate fii
salvatoare prin faptul ca agresorul fie nu observa, fie crede moarta
prada care nu se misca, majoritatea animalelor de prada nefiind
interesate de cadavre.
In evolutia
filogenetica a
omului, paleocortexul, creierul primitiv care este sediul instinctelor
a aparut primul, ulterior dezvoltandu-se neocortexul, sediul gandirii
constiente. Teoretic neocortexul a preluat conducerea paleocortexului
astfel incat, o situatie chiar daca este considerata primejdioasa de
catre paleocortex, daca in urma analizei neocortexului aceasta este
decretata ca lipsita de risc, reactia finala este cea hotarata de
neocortex. Sa dam un exemplu: cand ne aflam in fata unor animale de
prada ca lupul, leul, ursul etc, senzatia normala este cea de frica cu
descarcare consecutiva de adrenalina care ne pune pe fuga. Cu toate
astea, nu vedem in gradina zoologica prea multe persoane alergand
ingrozite pe alei sau escaladand zidurile in cautarea unui adapost
salvator. Nici cu pumnii stransi, cu fata la dusman, gata de atac.
Neocortexul, care analizeaza situatia si constientizeaza protectia
realizata de zabrelele custilor ne permite sa ne plimbam linistiti si
sa admiram frumoasele pete de pe pielea tigrului sau a ghepardului care
nu ne-ar fi interesat absolut deloc daca aveam un scop mai important,
acela de a ne salva propria piele.
Problema apare
atunci cand neocortexul nu poate controla senzatia de frica, motiv
pentru care spunem ca frica este “irationala”. Asa
sunt
explicate fobiile (de intuneric, de inaltime, de paianjeni, de serpi
etc), obiectul acestora avand un potential traumatizant care este
perceput amplificat de catre subiect, chiar daca acesta nu se poate
realiza in nici un fel in situatia data (de exemplu persoanele care au
fobii de paienjeni nu pot sa-i vada nici in poze sau desenati).
Atacul de panica este o frica produsa de o
situatie
considerata initial periculoasa. Desi par ca se produc “din
senin” si “fara nici un motiv”, in
realitate este
vorba despre factori declansatori care amintesc paleocortexului o
situatie de criza care poate fi ceea ce se numeste in popor
“o
sperietura” anterioara. Situatiile periculoase pentru om nu
sunt
numai intalnirile cu animalele de prada, inaltimile, intunericul etc,
dar si pericolul abandonului, al pierderii, al imbolnavirii etc. Un
exemplu: sa zicem ca am stat mult intr-o cada cu apa fierbinte, ne-am
ridicat brusc, am facut hipotensiune si in consecinta am ametit iar o
senzatia de sfarseala si teama ne cuprinde firesc. Pusi in situatia
respectiva ne-am gandit cum sa iesim din problema: chemam parintii, il
sunam pe sot, asteptam sa vina copiii acasa, anuntam o persoana
apropiata etc. Daca in mintea noastra insa, nu am gasit o solutie
(locuim singuri, sotul a murit, copiii sunt plecati din tara etc)
panica pune stapanire pe noi. Ulterior, investigatiile medicale ne
demonstreaza ca suntem sanatosi, dar problema noastra nerezolvata este
frica de singuratate sau sentimentul de abandon. Orice factor trigger
care ne duce cu gandul la conflictul nostru nerezolvat, la situatia pe
care inca nu am acceptat-o, poate declansa atacul de panica: un
supermarket plin de cupluri, o autostrada aglomerata pe care se pot
intampla accidente (si cine o sa ne duca la spital sa ne salveze?),
vizionarea unui film etc. De multe ori, factorii declansatori nu sunt
constientizati de pacienti.
O parte
pozitiva a acestei boli este ca prin manifestarile sale, pacientul
atrage atentia asupra sa si este posibil ca anumite persoane din jurul
sau sa se apropie de el in scopul de a-l ajuta. Uneori insa, atacurile
de panica apar afara, pe strada, iar pacientul poate ajunge in situatia
de a nu-si mai parasi propria casa. In acest caz, factorul perceput ca
periculos este undeva in afara spatiului personal, relatiile cu semenii
fiind de multe ori cauza angoasei.
Identificarea cauzei primordiale, a conflictului nerezolvat
este
marea provocare in vindecarea acestei boli. Psihoterapia, prin ore de
analiza si consiliere, reuseste uneori sa rezolve problema.
Homeopatia pe de alta parte, poate reechilibra
psihicul
cu ajutorul unor granule dulci ce se pun sub limba (!!!). Oricat ar
parea “de science-fiction”, este real. Si
homeopatia are
insa nevoie de identificarea situatiei declansatoare care nu se poate
realiza decat cu cooperarea pacientului, motiv pentru care este foarte
importanta increderea cu care este investit medicul de catre acesta. Ca
si psihoterapia, si homeopatia are nevoie de diagnostic, modul de
terapie fiind insa diferit: daca in psihoterapie pentru vindecare se
recurge la constientizarea traumei, acceparea acesteia, terapii
cognitiv-comportamentale etc, homeopatia considera conflictul
psihologic ca fiind produs de un blocaj energetic al organismului care
poate fi inlaturat cu ajutorul remediilor inalt potentate. Pentru ca
organismul uman are capacitatea de a-si rezolva conflicetele
psihologice, ca si pe aceea de a-si mentine sanatatea fizica, atata
timp cat se afla intr-o stare energetica echiibrata. Dezechilibrarea
energetica a organismului scade capacitatea de aparare a acestuia,
indiferent ca este vorba de boala fizica sau de suferinta psihicului.
Pentru ca daca sufletul nu si-a rezolvat o problema, corpul o va
somatiza.
Si cum “orice
demon isi pierde din
putere prin identificare”, cum spune Ruediger Dahlke,
demascarea
conflictului face posibila rezolvarea sa si disparitia consecutiva a
simptomatologiei generate.
|
